Trafic


Sunt iar singura în camera. Fetele au plecat la shopping. În urma cu un an, as fi zis “Ce plictiseala!”. Nu m-am gândit vreodata ca saptesprezece ani nebuni ai unui copil fara astâmpar, s-ar putea reinventa cu înzecita intensitate într-unul singur. Si acest lucru sa i se datoreze unei singure persoane care, nu se stie din ce greseala, deschide o secunda ochii si priveste în jos spre banalitate.
Am gasit jurnalul. Poze, pagini întregi despre el... Omul vesnic ocupat, pe care îl vezi si îl lasi sa treaca, fiindca-ti pare ca nu vei putea întâlni frecventele lui. Nu crezi ca e cumva sau altcumva, nu-l iei în considerare. Dar daca te priveste, intri într-un univers din care, la început, nu vei vrea sa iesi, apoi nu vei mai putea.

În prima zi de scoala, pe când toti erau în curte sa asculte discursul directorului, am intrat în clasa si m-am asezat pe pervazul ferestrei. Învârteam mobilul fara încetare, iar barbatul acela parca din nou trecea pe lânga mine, în alta lume, în care atunci când îti cade portofelul, nu realizezi si ramâi fara el, daca nu te apuca de brat o fata si ti-l înapoiaza. Si-a dus mâna la buzunar, apoi a râs, coborând privirea si ridicând-o înapoi în ochii mei.
- Va multumesc, nu l-am simtit cazând.
- Nu aveti pentru ce, monsieur, i-am raspuns.
- Cum sa nu! Nu este chiar gol, mademoiselle...
- Deci, daca îl deschideam, ramâneati fara el!
- A treia oara.
- Fiti mai atent, într-o zi o sa va pierdeti capul!
- Sper sa fiti prin preajma!
M-am întors pe banca, apoi a plecat. Mergea repede, cu sacoul în vânt, lasând dupa el o urma de parfum si alta de mister, iar curând a disparut pe aleea parcului. Smecher sau Schmecker? Amândoua!
Peste câteva minute a trecut înapoi.
- Frumoasa vreme! Am putea face uz de doua cafele.
Am zâmbit.
- Va rog, în semn de multumire.
În curtea liceului, vijelia elevilor se întovrasise cu cea din aer. Grupuletele nici nu se sinchiseau a sta cu fata la director. Misunând în toate partile, formau o gloata despre care nimeni n-ar fi zis ca este colectivul de elevi al atât de distinsului colegiu... Secunda de nedumerire când te trezesti în pat strain si te întrebi “Ce caut aici?” a început la scoala de când am aflat ca prestigiul liceului îl fac elevii, în afara cursurilor, la ore stabilite, cu un anumit pret. Si nu s-a mai terminat.
Ma saruta pentru prima oara, tinând o mâna în jurul taliei mele si cu cealalta mângâinu-mi parul. Eram la masa festiva de la Victoria. Dansam tango. La final, toti aplaudau. Pe o banca, în parc, îmi facea cadou bratara din perle. Ma lua de la scoala sa-mi cumpere vioara. Ma saruta nebuneste pe tot trupul. Dormisem pâna târziu la el si nu mai mergeam la scoala. Iesiri la teatru, petreceri, dineuri...
Mi-a cazut telefonul. M-am trezit din amintiri cu un dor mai mare de el si am iesit din clasa, apoi din scoala. În zece minute am ajuns la el si am sunat la usa. A deschis. L-am salutat. Mi-a raspuns. Se uita la mine, dar nu zicea nimic. Râdea. Am intrat.
- Ce mai faci? îl întreb.
- Foarte bine, raspunde.
- Deci a fost buna.
- Care din ele?
- Channel no. 5, îi spun dupa ce inspir adânc.
- Într-adevar, zice si ma saruta.
- Nesimtitule!
- Sst! Ma vrei.
- Ha?!
- De asta ai venit. Tremuri. Sa te mai sarut o data?
- Sa te ia dracu', cu tot cu...
- Cu privirea asta pe care o adori.
- Cu nonsalanta asta cu care îmi vorbesti.
- De ce esti fraiera? Am putea sa ne bucuram din plin de întâlnirea asta...
- Pentru ca te iubesc! Si tu esti singurul fraier aici.
- Ti-am zis de la început ca nu ne implicam sentimental.
- Ai zis...

Într-o seara, pe la jumatatea lui noiembrie, plecasem de la camin, dupa ce pedagoga luase tigarile “ca sa nu uit sa-i aduc o sampanie buna”.
El m-a primit suparat, încerca sa schiteze un zâmbet, dar nu exprima decât o prea vinovata sila prin strâmbatura atât de ciudata a buzelor..
- Ia te uita, apari dupa atâta vreme în care m-ai lasat singur!
- Da, chiar ai fost singur? l-am întrebat, apropiindu-ma.
- Ei... Voiam sa vad daca dupa tot ce s-a întâmplat mai esti la fel de naiva.
Am vrut sa plec, dar m-a luat în brate.
- Tot copilul meu ai ramas...
M-a strâns tare, m-a mângâiat, si-a trecut mâinile prin parul meu. S-a oprit un moment, privind în gol, iar când m-a fixat din nou, era alt om. M-a întors cu spatele, m-a sarutat pe gât si a încercat sa-mi desfaca nasturii camasii. Nu stiu de unde am prins putere, dar l-am aruncat direct în zid si am fugit la usa, care era închisa.
- Vrei cheia asta? m-a întrebat râzând.
Am fugit într-una din camere, am încuiat usa si am pus muzica la maxim.
Cât îl uram în momentul acela! Voia sa ma atinga dupa ce primise femeile lui usoare, iar asta ma facea sa ma simt ca si cum nu ar fi facut nicio diferenta între mine si ele si eram si eu la rând dupa ele. Se purta ca si cum el ar fi fost copilul dintre noi doi. Nu stiam de ce mai eram acolo.
M-am lipit cu spatele de usa, ca sa pot simti când bate. Peste câteva minute a venit, dar nu i-am raspuns. Am asteptat sa plece, apoi am dat muzica mai încet. S-a întors.
- Deschide! ... Nu te face ca nu ma auzi. ... Tot tie o sa-ti para rau!
Nu crezusem vreodata ca puteam ajunge într-o astfel de situatie. Nu reuseam sa aflu ce se ascundea sub masca de duritate si nesimtire si de ce o purta fata de mine. Simteam ca nu-i eram indiferenta, ca celelalte. Eu eram cea care-l însotea peste tot, pe mine ma prezenta ca partenera lui, îmi facea cadouri perfecte, stia ce-mi place si nu gresea niciodata, avea grija sa nu-mi lipseasca nimic, pastra poze cu mine în casa. Pleca de la serviciu ca sa ne întâlnim si vorbise chiar cu profesori sa ma învoiasca de la ore, pretinzând ca-mi este var. Nu-i eram indiferenta si, totusi, ma aflam închisa într-o camera, la el acasa.
Am iesit a doua zi la 7. Am intrat în bucatarie, unde ma astepta. I-am spus "Buna dimineata!" si m-am dus sa-mi fac cafea. S-a ridicat, mi-a prins mâinile la spate si mi-a spus:
- Tu cu mine nu te joci!
- Lasa-ma, ma doare!
- Vreau sa tii minte regulile jocului...
Încercam sa ma eliberez din mâinile lui, în timp ce-mi spunea ca el nu e jucaria mea, sa nu-l mai las sa bata la usa, sa nu supraestimez relatia noastra... Parea nervos, asa ca nu am mai opus rezistenta. Mi-a dat drumul si nu-mi mai amintesc decât ca am deschis ochii, eram pe pat iar el în stânga mea, vorbind. Într-o clipa mi-am amintit tot si m-am speriat.
- Linisteste-te, nu îti fac nimic! Nu as putea sa-ti fac nimic!
Mi-a luat mâna si mi-a sarutat-o.
- Cum te simti?
- Sunt bine.
- Sigur? L-am chemat pe Dinu sa te consulte.
- Nu am nimic. Trebuie sa ma duc la scoala.
- E 12, se termina orele... Nu esti bine deloc. Spune-mi macar ce te doare!
- Capul...
Am vazut peste putin timp ca era 8:30. Ma mintise ca sa nu plec.
Nu am vrut sa-i spun ce aveam pentru ca nu m-ar fi înteles. Când te doare sufletul prea tare si nu poti face nimic sa te ridici, durerea se muta în carne. E un fel de întelegere din partea propriului trup, care simte ca nu mai poti si preia si el o parte din suferinta, ca un prieten care tace împreuna cu tine. Suferinta mea de la el începuse si el o pastra vie cu puterea pe care o avea asupra mea, cu placerea de a fi cinic, de a detine mereu controlul. De câte ori nu-mi venea sa tip cu toata puterea: de ce nu se putea ca cel care ma înnebunea, cel care ma cutremura de placere trupeasca, sa-mi faca si sufletul fericit?

Acum e din nou primavara. Privesc înapoi si-mi pare totul mult mai clar. Râd. Atunci nu întelegeam multe si stiu ca, oricât as fi învatat pâna acum, mai am destul. Dar timpul care a trecut mi-a lasat o alta imagine despre ce atunci era de neînteles. El e omul care-mi pune mai multa pasiune decat cer într-o simpla privire. Nu-mi spune niciodata, ci îmi arata. Nu cauta, ci gaseste. Nu ma asteapta, ci ma are. Ma face sa-mi pierd ratiunea.
Mi se pare stupid ca a trebuit sa treaca aproape un an pentru a-mi da seama ce simte el, ca spune fiecare minciuna doar pentru ca spera sa gaseasca pe cineva care vede dincolo de ea. Iata o persoana care asteapta prea mult de la oameni, poate chiar mai mult decât o fac eu.

De fiecare data dupa ce sunt vazuta cu el, la scoala, colegii ma privesc insinuant, râd, vorbesc despre mine si nu se grabesc s-o ascunda. Unii vin la mine, sperând sa afle ce caut eu lânga un barbat cu zece ani mai mare decât mine si sa gaseasca subiect de discutii în pauze.
Multora dintre profesori nu le pasa, desi stiu ca “varul” meu numai pentru probleme medicale sau de familie nu ma scoate din liceu. Dar am si ore unde aflu în mod regulat ca o sa-mi distrug viata, ca nu trebuie sa am prieten la 17 ani, ca trebuie sa ma cumintesc, sa-mi vad de învatat. Aflu ca am intrat în liceu copiind, ca ma mentin trisând, de asta am note mari, dar “viata o sa ma aranjeze”. La început ma deranja si abia ma abtineam sa nu le raspund ca e treaba mea ce fac în afara scolii. Acum le multumesc pentru parere si le spun ca eu sunt multumita de ceea ce sunt si fac.

Viata mea pare sa se linisteasca într-un final. Timpul trece, eu ma bucur de vremea frumoasa împreuna cu el si pot spune ca singura mi-am ales drumul. Stiu ca nu voi primi mai mult decât pâna acum, pentru ca este suficient; stiu ca voi da totul fara pareri de rau si ca am o sansa extraordinara de a privi ploaia de sus în jos, la bratul unui om care duce totul la absolut.

  • 0.00 din 5
mă-mbătam în tine, alunecam pe-njurături grele şi fără sens, reuşeam să scap de griul ce-mi inunda visele şi veneam în umbra ta rece. mă goneai fără folos, erai acru, amar, îmi venea să te scuip, să te trântesc de asfalt cum numai în imaginaţia unui copil bolnav poţi vedea. te-aş fi lăsat într-o baltă de râsete posomorâte şi cam atât.

urlam în gol, umpleam sticle de nevoi şi prostii, enervam pisicile de pe stradă, alergând spre ele pentru a le despica cu gându\', poate poate văd ce căcat e în interioru\' unei fiinţe.

ochii mei se pişau pe lume. se pişau fără pic de timiditate. sfâşiam cu privirea cam tot ce vedeam şi ce nu puteam înţelege. sfâşiam soarele, sfâşiam amintirile, sfâşiam toate cănile de cafea, sfâşiam mucurile de ţigară şi cărţile din bibliotecă. bocancii mei s-ar fi potrivit de minune pe capul tău. ah, dorinţă arzătoare de a te vedea sfâşiat, de a te vedea în chinuri.

sunt penibilă, nu las nicio urmă de maturitate în faţa ta. m-ai lăsat cu o impresie proastă şi câteva bucăţi din noi. aveam fericirea noastră la pahar, cafeaua fierbinte cu care mă aşteptai în acelaşi loc, de fiecare dată. cuvinte\'ntipărite în mintea unei puştoaice de liceu, scrise pe\'o foaie veche, ruptă pe\'alocuri, de pe care oricum cerneala aproape s-a luat, cum mi-a ieşit odată şi o râgâitură prostească cu o tentă de \"te iubesc\".

dar nu te mai primesc. de ce căcat te-aş lăsa să-mi arunci gândurile la gunoi, iar şi iar şi iar.

totu\' numai lapte şi miere.

  • 0.00 din 5
El e mereu acolo. Il vad stand langa diverse persoane pe strada- oameni obisnuiti. Care asteapta autobuzul, sau stau jos in metrou, sau mananca intr-un restaurant ieftin. El nu vorbeste niciodata, desi il vad zambind vag uneori. Ii priveste pe acesti oameni fara a interactiona cu ei, fara a le sta in cale. E ca un spectator care urmareste o piesa de teatru vazuta de alte 10 ori inainte - cu atentie, ascultand, inregistrand actiunea, dar fara un interes prea mare. Privirea lui nu tradeaza nici un fel de nesiguranta sau intrebare. Asa mi-am dat seama ca nu are varsta, desi are corpul unui copil de 6-7 ani. E imbracat in stilul anilor 40'. Pantaloni trei sferturi de stofa, cu bretele elastice, o camasa micuta cu maneca scurta, sosete albe si pantofiori cu sireturi. Bereta lui albastru crom imi atrage intotdeauna atentia. Asa il observ imediat intr-o mare de oameni parca desprinsi dintr-un film sters, mut. E o bereta frantuzeasca, din fetru. Nu l-am vazut niciodata fara ea. Am senzatia ca e ca o ancora care il mentine existent. Daca nu ar mai avea bereta, ar disparea intr-un fum.
Am observat ca oamenii pe care ii insoteste nu stiu ce el este acolo. Nu il vad, nu il simt. Stiu ca daca ar fi fost o fantoma, ar fi parut panicati, sau macar nelinistiti. Dar ei sunt mereu lipsiti de expresie. Ca oamenii care lucreaza intr-o corporatie mare, cu posturi anonime de contabili, facand acelasi lucru zi dupa zi. Poate asta erau. Poate asta era lucrul pe care il aveau in comun, lucrul care ii punea intr-o anume categorie. Nu stiu daca baiatul cu bereta lui albastra are vreun scop. Nu stiu daca el ii urmeaza pentru ca trebuie sa se asigure ca ajung undeva, sau e doar curios. Poate e totul in mintea mea, la naiba. Si baiatul e doar o plasmuire a imaginatiei mele... Ceva ma impiedica, totusi sa cred asta. Intr-o seara, pe cand ma duceam sa plimb cainele in parc, l-am vazut pe baiat stand singur pe o banca, la bulevard. Se uita la oamenii care treceau, ca si cum isi alegea urmatorul "companion". A fost singura data cand l-am vazut singur. Am trecut incet prin fata lui si l-am privit. El si-a ridicat capul, m-a privit drept in ochi - o pereche de globuri mari, verde inchis, radiind inteligenta unui batran preot budhist. A zambit usor si si-a inclinat capul, in semn de salut. Stia cine sunt. Stia ca il vad. Pentru un moment am ramas tintuita locului, nestiind cum sa reactionez, dar intr-un sfarsit inclinand si eu capul a raspuns. Am fost complet nedumerita toata seara, si noaptea, si dimineata de dupa. Pana la urma am lasat-o balta.
Felul in care s-a uitat la mine, ca si cum am fi fost vechi prieteni, o sa imi ramana probabil mereu intiparit in minte. Il vad aproape in fiecare zi, mergand cu pasi mici pe langa cate un adult robotic si lipsit de emotii. Vreau sa ii vorbesc, dar cumva stiu ca nu mi-ar raspunde. Si nu pentru ca nu ar vrea.

  • 4.00 din 5
I

"Sunt multe lucruri pe care nu le stii, Matilda."
Ma privi piezis si isi aprinse o tigara. Mereu era asa, misterios. Ma lasa sa cred ca sunt intr-adevar multe lucruri de care nu am idee in ceea ce il priveste.
"Si care ar fi acelea?" Am incercat sa par indiferenta. Ca si cum chiar nu conta... Nu era important, era doar asa, o curiozitate a mea. L-am privit si eu piezis, incercand sa-i imit intensitatea din ochi. Nu cred ca mi-a iesit.
"Hm. Te las pe tine sa ghicesti..." a zambit usor din coltul gurii.
La naiba, o facea din nou... Nu i-am raspuns. In schimb, m-am ridicat de la masa instabila si m-am dus la fereastra. Am luat si ceasca de ceai cu mine. Dulapul verde pal lipit de perete imi era prieten acum. Simtea caldura cestii mele de ceai si palmele mele umede lipite de el. Cercuri maronii uscate erau raspandite din loc in loc, sugerand ca mai fusese vizitat si de alte cunostinte. Mi-am ridicat privirea. Fereastra era patata de anii de ploi care o lovisera iar, si iar. Lasa sa se vada imaginea de afara ca intr-o poza veche si prafuita. Mi-am amintit de cum ma uitam la pozele vechi ale mamei cand eram mica si imi imaginam ca sunt acolo, cu ea, dar privesc printr-un geam murdar. Imi placea sa cred ca si ea ma vede. Fara nici o avertizare, s-a auzit scartaitul slab al scaunului in spatele meu. Sunetul pasilor. Am tresarit. Nu am vrut sa intorc capul, probabil expresia faciala m-ar fi dat de gol. Am stat acolo, cu mainile lipite de dulapul verde pal ce parea sa devina moale, astfel incat mainile mele se scufundau in el.
"Nu gandi prea mult" Soapta parea sa vina de nicaieri, dar stiam ca el era. A trecut pe langa mine zgariind aerul cu unghii de parfum si atingandu-mi usor parul... apoi a iesit din bucatarie. Am ramas acolo, holbandu-ma in gol, cu mainile intepenite in lemnul vechi si ceaiul aproape racit langa ele. Ce lupta interioara duceam pentru atata lucru... Ce cautam acolo de fapt?


II

"Absurd!" am exclamat soptit dupa ce sunetul pasilor lui s-a indepartat. Intr-adevar, absurd. Dadeam voie unui om sa ma puna la pamant cu 4 cuvinte. "Nu gandi prea mult". Am ridicat mana si am lipit-o de geamul rece, lasand o amprenta de caldura de jur imprejur. Picaturi cat gamalia de ac au inceput sa se formeze aproape imediat, patinand usor pe sticla. Cum puteam sa nu gandesc prea mult? As fi vrut o solutie. Dar si faptul ca ma gandeam la cum anume sa nu gandesc prea mult facea lucrurile mai complicate. Am stat un moment privind in gol, studiind ulterior senzatia. Nu paream sa ma gandesc la nimic. Deci asta trebuia sa fac? De acum in colo sa privesc in gol? Prea multe intrebari, prea putine raspunsuri.

Soarele inca nu rasarise cand m-am trezit brusc din somn. Nu stiam motivul trezirii. Nu visasem nimic si era perfect liniste. Doar am deschis ochii. Camera arata ca de obicei. Peretii portocaliu palid, dulapul ravasit si lasat cu usile deschise, ferestrele mari dand spre bulevard, parchetul lucios pe care alunecam de fiecare data cand purtam sosete de lana. Dar era cald, foarte cald. Am deschis fereastra din mijloc cat mai larg si am lasat aerul moale sa intre. Mereu imi placuse mirosul acela de dimineata devreme. Necontaminat de mancarurile vecinilor, oamenii grabiti si uneori trasnpirati de pe trotuare, de fumul masinilor ducand fiinte in toate colturile orasului. Parea nou si ma revigora. Am simtit imediat ca oricat as fi incercat nu mai puteam adormi. Ceasul desteptator arata 4:45AM. Era al naibii de devreme. Dar de cand locuiam singura, nu imi mai faceam griji pentru ora la care ma trezeam sau culcam. Mi-am luat scaunul din coltul camerei si m-am asezat in fata ferestrei. Liniste. Dupa o vreme, intr-un apartament de vizavi s-a aprins lumina. Zgomotele unei treziri neplacute dar obligatorii razbateau prin liniste pana la mine. Articulatii trosnind, o patura aruncata ghem pe jos, lumina aprinsa in baie, apa lovind masca de oboseala a unui om. Incet, dar sigur, ferestrele au inceput sa se aprinda pe rand, pana cand ramasera in intuneric numai cateva -probabil oameni ce nu isi incepusera inca viata, ca si mine. Orasul isi incepea munca zilnica iar pulsul sau se auzea din ce in ce mai tare. Am lasat geamul deschis si m-am ridicat. Mi-am amintit sa "nu gandesc prea mult", pentru orice eventualitate.

Ce poti face pe strada la 6:30 dimineata? Mergeam incet, cu mainile in buzunare, in timp ce multimea frenetica se lovea de mine, incercand sa ajunga la munca, unii cerandu-si scuze, altii privindu-ma nervosi, si altii injurand. Nu stiam unde ma duc sau daca aveam macar de gand sa stiu in urmatoarele 15 minute. Doar mergeam. Urmam sfatul lui. Trezirea spontana si inexplicabila din acea dimineata mi-a aratat ca puteam sa fac asta. Nu era de fapt atat de greu. Ma si uitam in gol destul de des, ceea ce ajuta. Nu era insa tocmai bine pentru cei care treceau pe langa mine. Nu vedeam cu adevarat pe unde merg. Decizii spontane. Da, solutia.
Nu vorbisem cu el de doua zile (sau se facusera trei?). In ziua in care mi-a spus cele patru cuvinte, a avut grija sa lase usa descuiata la intrare si sa nu fie in camera cand am plecat. Era frustrant cat de usor vedea exact care trebuia sa ii fie urmatorul pas, urmatoarea miscare. Eu nu as fi putut face asta, oricat de mult sau putin as fi gandit. Am iesit pe usa, am auzit-o cheia in broasca in urma mea, nu l-am cautat, nu m-a cautat. Inca nu stiam sigur daca ma deranja sau nu. Dar acum nu mai stiam nimic sigur. "Nu gandi prea mult" .


III

Nu urma sa fie o zi prea insorita. Dar nu-i nimic, nu ma deranja. Totul era oricum verde in jur, asa ca fara soare era mai putin orbitor. Era deja ora 8. Petrecusem 2 ore la masa unei cafenele. Doar stand si privind oamenii, negandind. Multi ar spune ca mi-am peridut timpul, dar pentru mine nu a fost asa. Am reflectat la tot ce vedeam fara a gandi prea mult. Chiar imi iesea chestia asta. Si ma bucuram, pentru ca era ca si cum vedeam totul altfel - oamenii, ceasca de cafea, aglomerarile micute de spuma de pe margini... Parca traisem mereu cu ochelarii de soare la ochi iar acum i-am dat, in sfarsit jos. Si in ciuda cerului acoperit de nori grei, pentru mine era pentru prima data, lumina. Poate e o exagerare toata descrierea asta, dar e ce simteam. In curand urma sa ma obisnuiesc, si totul ar fi fost din nou normal. Totusi, e placut sa descoperi ca lucrurile sunt mai mult decat pareau a fi. M-am ridicat de la masa si am lasat banii sub ceasca de cafea. M-am uitat in jos la picioarele mele, aveam sireturile descheiate, dar nu conta. Pentru o secunda m-am holbat fascinata la petele si imbinarile intortocheate din pavajul trotuarului. Un flashback- creta colorata, o coarda, flori din praf de creta galben, parcul, mainile mele ca doua curcubee impreunate...

Mergand pe strada, continuam sa ma lovesc de oameni care uitau sa nu gandeasca. Probabil urma sa fie asa pana la ora 9, cand toata lumea era deja la serviciu, iar cei care nu erau, dormeau. Voiam sa merg undeva... La el acasa. Nu mi-am dat voie sa ma gandesc la asta, altfel mi-as fi spus "stai, nu e momentul, e o prostie, intoarce-te acasa." Nu. De ce sa mai trag de timp?

Am batut de doua ori la usa. Locuia in apartamentul 12, etajul 2. Usa era de un verde obscur, zgariata, cu vopseaua stearsa pe alocuri. Pana si usa lui spunea o poveste, la naiba. Aproape imediat, s-a auzit cheia in broasca, usa s-a deschis. Avea parul negru nepieptanat si un tricou vechi cu Sex Pistols pe el. Parea aproape... nepregatit. Dar m-am inselat, cu siguranta. Cred ca se astepta sa vin. Daca nu azi, in curand, oricum.
"Stiam ca poti face asta, dar sunt placut surprins ca ti-a luat atat de putin. Ma asteptam sa.... nu conteaza. Intra." A zambit in felul acela in care numai el stia sa zambeasca. Dar nu m-a mai afectat in acelasi mod. In schimb, am zambit si eu.
"Uiti cu cine vorbesti."
"Nicidecum."
A inchis usa, dar nu a incuiat-o. Probabil se astepta ca la un moment dat sa realizez ca am ceva mai bun de facut si sa vreau sa plec de acolo cat mai repede. Casa arata exact la fel ca ultima oara, dar toate perdelele din sufragerie erau date la o parte, lasand lumina alba si deranjata sa se reflecte de toate suprafetele. Si-a intors privirea spre mine. Parea sa incerce sa imi descifreze expresia faciala. Era interesant cum atunci cand venea vorba de el, totul trebuia sa "para" intr-un fel sau altul. Nu puteam fi niciodata sigura. Dar acum nici nu imi doream sa fiu. Era mai interesant asa.
Ca si data trecuta, si-a aprins o tigare in timp ce ma privea piezis. Ceasul arata ora 9:30.
"Matilda. Ce vrei sa faci acum? Pentru ca acum, poti face orice."


IV

Am deschis ochii. Lumina albastrie m-a lovit ca o galeata cu apa rece, fortandu-ma sa strang pleoapele si sa imi pun mainile la ochi, in semn de aparare. perdele din organza visinie. Ah, da, adormisem. Sau mai bine zis, ma culcasem. Dupa ce el mi-a zis ca "pot face orice", am spus ca va fi perfect in rgula sa ma intind pe canapea si sa dorm. La urma urmei, ma trezisem la 4:45 dimineata. Schimbul de replici a fost cam urmatorul:
"Acum poti face orice."
"Hm... bine, atunci o sa dorm putin. Du-te si fa ce faci tu de obicei."
Sec? Da. A ridicat din umeri si s-a dus in dormitor, ca si cum ar fi fost o chestie de zi cu zi ca o tipa cam dubioasa sa doarma pe canapeaua lui la 9:30 dimineata. Am visat ca eram in Irlanda, undeva pe unul din dealurile acelea verzi, asa de verzi ca parca ar fi mazgalite cu tempera fara apa. Puteam sa vad marea si sa simt briza sarata pana in maduva oaselor. Un lup mare si alb statea langa mine. Imi era companion. Ii simteam blana moale gadilandu-mi obrazul cand adia vantul... Si era liniste. O liniste monumentala, ca si cum eram singurul om de pe pamant, ca si cum tot restul civilizatiei disparuse, cu tot zgomotele ei de pahare ciocnite, de inimi batand si pasi rasunatori pe coridoare lungi... Magie.
M-am uitat la ceasul de perete - 11:30. Dormisem doar 2 ore? Studiam tavanul batran al apartamentului. Era intr-o casa din aceea veche, cu tavan inalt si ferestre lungi. Era crapat pe alocuri si vopseaua se cojea la colturi, reveland bucatele de culoare, mai vechi, care absorbisera in ele parfumul si zgomotetele locatarilor anteriori. Uneori imi place sa cred ca daca ma concentrez suficient cand ating crapaturi din pereti sau din ziduri, ma pot strecura in ele, in trecutul cladirii, in amintirile ei.
"Te-ai trezit deja! Parea ca o sa dormi aici pana la sfarsitul eternitatii. Credeam ca ai murit."
Al naibii, ce ras rasunator. Imi reverbera in timpane, imi patrundea in minte. Involuntar, am ras si eu.
"Ha. Nu scapi de mine asa usor. Sunt Matilda Helmenn!" Ma simteam bine. Era totul asa de... natural. Noua mea viata. Cand eram mica, mergeam in parc si ma jucam in iarba cu alti copii. Imi placea sa rup iarba cu pumnii micuti dar hotarati, si sa o arunc in sus, sa o las sa cad peste capetele noastre. Strigam "Ploua cu verde!!". Natural.
Facuse dus. A venit si s-a asezat pe canapea langa picioarele mele. Avea parul umed si zburlit. Il facea sa semene cu un caine ciobanesc, si... mirosea bine. Mirosea a dimineata. Imi placea. S-a intors si m-a privit ciudat, lung. Nu stiam daca se uita la mine sau prin mine. S-a incruntat putin, a scuturat capul ca atunci cand incerci sa scapi de o imagine din minte - parul i s-a miscat usor, trimitand un curent de aer parfumat spre mine - si si-a intors privirea spre fereastra. Nu ma oboseam sa imi fac scenarii "oare la ce se gandea, oare ce si-a imaginat?". Nu. Pentru ce?
Ah! Cafea. Da, voiam o cafea cu lapte. Si mult zahar. E dragut cum copiii primesc mereu -lapte cu cafea-.
"Tu. Hai afara. Vreau sa beau o cafea."

  • 0.00 din 5
Helena


Era o zi extrem de călduroasă. Transpira abundent, urându-şi hainele negre cu care era îmbrăcată.
Se aflau în cimitir. Helena privea fata moartă, zâmbindui duios. Prin câte-a trecut ea, se-nţelege, o viaţă tumultuoasă, un apus sclipitor, parcă-I părea rău Helenei că n-o va cunoaşte niciodată.
Corpul cenuşiu era îmbrăcat într-o rochie transparentă ivindu-I curburile sânilor, cu două pete maronii, sfârcuri ascunse de material. Părul ei, de un negru nenatural, îi accentua nuanţele morbide ale pielii.
“Cum a murit?”, întrebă Helena un bărbat solid de lângă ea, cu ceafa asudată.
“Îi venise vremea…”spuse el gânditor.
“Ah, aşa tânără?” se miră ea.
“Toţi avem un rol, nu?”
Helena, nedumerită, se holba la trupul rigid. Fata avusese un rol şi în viaţa Helenei, pesemne, însă nu realiza dacă aşa ceva merită luat în considerare.
Începu slujba. Helena îşi puse voalul negru şi ascultă în tăcere.
“Douăzeci şi unu de ani, această fată a trăit pentru ea însăşi. A trăit pentru a-şi putea face un nume, numele dat din naştere nu avea şi o faţă, iar faţa nu avea personalitate.
Aşa că s-a slujit pe ea însăşi, în era Descoperirii, căci, ştim cu toţii, viaţa ei a fost un cumul de experienţe; faste, nefaste, toate au adus-o mai aproape în a lăsa o moştenire.
Inima ei s-a oprit brusc, dar justificat. În momentul în care ea, Helena, a descoperit dragostea, acel act de a împărtăşi, a se împartăşi, ea, Helena, a ştiut că a ajuns la sfârşit, s-a stins.”
Helena vie tresări. Deci, În vreun fel straniu, are o legătură, pesemne de nume, cu fata moartă.
“Îi venise timpul. Acum, pe acest pământ, unde Helena a încetat să mai existe, s-a născut, undeva, o altă Helena, pregătită să-I continue viaţa. Şi Helena Vie este aici, şi nici nu-şi dă seama căa venit să-şi plângă strămoaşa, dar niciodată nu ştii că ai murit, ci doar că ai înviat.”
Grupul de oameni râse uşor, în timp ce Helena se lupta cu nodul din gât, inexplicabil, desigur, căci fata cenuşie era o necunoscută.
“Să ne rugăm pentru pacea acestei tinere şi să ne bucurăm pentru viaţa creată, paradoxal, de această moarte. Amin!”
“Amin!” spuseseră toţi în cor, îndreptându-se apoi către Helena Vie; ea stătea împietrită, chinuindu-se să nu plângă, în timp ce toţi o felicitau pentru serviciul funerar cu-n discurs inspirat şi-I urau viaţă frumoasă.
Împietrită, se uita în jur după feţe cunoscute. Îşi zări iubitul, care-o luă de mijloc şi-I şopti, zâmbind:
“Hai să te îngropăm!”
“Nu! Ea nu e Helena! Eu sunt Helena!” izbucni ea în plânsete reprimate.
“Calmează-te! Cine e ea nu mai are mare relevanţă. Ea e cea care-ţi ţine în braţe durerea şi angoasa trecutului. Tu ţi-l aminteşti doar, în timp ce ea e putredă, rănită, vânătă, ea se va odihni, trebuie să o faci şi pe asta.”
Helena îşi căuta disperată luciditatea printre urlete inumane. Într-un final, se apropie de Helena moartă, o mângâie, şi-I spusese “eşti frumoasă, întodeauna ai fost”, promiţându-I, de despărţire, un simplu “Te iert!’
Helena Vie zâmbi, întorcându-şi spatele la sicriul coborât în pământuri fertile, şi-şi jură că nu o va uita pe fata cenuşie ce-a fost odată.

  • 4.00 din 5