Trafic
|
Zvâcniri puternice în sânge
Caută dorințe să culeagă
Culori și forme să se șteargă
Și pasul meu, să-nceapă a fuge
Căci de stagnare eu tresalt
Cum orice ață taie mușchi,
Cum orice gând se vrea normal
Creația în supă plânge!
Să se sară, dar cu rost
Orice pumn să fie dat
Când vânătaia ți-o ating
Să simt că m-ai iluminat.
De da și nu ne-nstrăinăm
Rânjim, în loc să doar privim
Politicoși, în loc de noi
Nouți, năuci vreți toți să fim!
Nu mai e timp de se jucat,
Căci tot s-a dat pentru muncit.
Orice cuvânt, din dicționar,
Cu mercurial e înrudit.
Parol! chiar și pentru un vid
Cheliile ni le-arătăm,
Și aplaudăm pentru petrol
În farfurie? Îl mâncăm!
(Stigmate-n câmp toți să scuipăm)
Adept te faci, și nu te naști
Din mizerabili, de când pământul
Nu mai e râu ca să te scalzi,
Cu ciuda ta-i-ucis cuvântul!
  O ultima zi de septembrie...
Soarele se arata cu mandrie,
Dar in ea sta ascunsa
Eterna melancolie
De sfarsit de vara,
De-nceput de toamna.
Copacii tremuranzi
Cu a lor colorata podoaba
Stiga flamanzi
Dupa vara plecata in goana.
Se tem si ei de vremuri
Care-au sa vina si geruri
Care o sa-i inghete
Pana jos la radacina.
Pasarile se trezesc,
Speriate chiuiesc,
Caci vantul rece le-a trezit,
Si-si dau seama cu tristete
Ca trebuie sa plece:
Vine iarna.
Isi fac bagaje, -mpacheteaza,
Casele isi sigileaza;
Stiu ca-n locul lor alti nu s-aseaza.
Si pleaca repede
Sa nu prinda zorile negre.
Zboara spre soare
Mai cald sa le fie
Vantul le grabeste
Cu rece vijelie.
Codrul plange cu lacrimi
Si-si spun cu patimi
Cei ce au ramas:
"Iata c-au plecat! "
Privesc si eu in zare
Sufletul ma doare
Cand vad in jur atata intristare
Dar...nimic nu pot sa fac:
Privesc si tac;
Sa intervin n-as putea
Caci ce as face?
Toamna as certa
De raul ce il face
Sau iarna as opri
Sa nu vina incoace?
Dar sunt slaba, recunosc,
Nici sa las in urma trecutul
Nu reusesc si totul
S-a intors deja impotriva mea.
Iar eu ce fac?
Privesc fereastra pustie
Ce-mi indica drumul
Unei toamne triste.
C-au sa vina geruri crude
Si nameti cat varf de munte
Si-are sa-nghete el, gerul
Suflete de om, pana si cerul.
Dar pana atunci ramane
Sa ne luam adio- pana maine
cand vine iarasi primavara;
Intr-adevar timpul trece
Si maine iti dai seama
Ca totul se petrece
Intr-o zi cat zece.
Si-atunci, toamna pustie,
Am sa-ti dedic o poezie
Sa te-nduri, sa renunti
De ger sa ne cruti
Mai asteapta si lasa
Soarele sa iasa
De la el din casa
Sa ne lumineze,
Caldura sa ne-ofere!
Viata e un mare ocean de mister,
Daca te-avanti poti sa te-afunzi in el.
Dar tu ce ratacesti plimbandu-te-n pustii
Niciodata sensul vietii nu ai sa il stii.
Picioarele te poarta si nu tu pe ele,
Hainele te-mbraca, abia incapi in ele;
Inima iti bate, dar nici nu o simti.
Traiesti in alta lume si nu-ncerci sa te schimbi.
Nu esti tu cel care gandeste,
Controlat de ceva ce parca te orbeste;
Respiri, dar si asta ajungi sa nu o simti...
Ca o marioneta, fara voce , fara simt.
Cine esti daca de-o viata
Te tot invarti in propriul cerc?
Tu nu ai iesit vreodata
Sa spui ce vrei , macar sa-ncerci.
Ridica-te, inalta-ti glasul
Pe tine insuti fii stapan,
Deschide ochii, ticaie ceasul
Timpul e scurt, ai propriul drum!
|
